My blogging from The world

– OSHO, VINE VREODATĂ UN MOMENT ÎN CARE CINEVA ȘTIE DE CE LUCRURILE STAU AȘA SI NU AȘA?

– Nu, acel moment nu vine niciodată; acel moment nu poate veni. Cunoașterea este imposibilă. Viața este un mister – cu cât știi mai multe despre ea, cu atât devine mai misterioasă. Nu o poți reduce la o formulă, nu o poți reduce la teorii. Nu devine niciodată o doctrină. Cu cât mergi mai adânc, cu atât mai mult te simți ignorant. Dar acea ignoranță este fericită, pentru că a nu cunoaște este absolut frumos, este o binecuvântare pentru că în acea necunoaștere ego-ul tău moare. Acea necunoaștere devine un mormânt pentru ego-ul tău. Apare mirarea: Ah! Și o mare bucurie.

Cunoașterea distruge bucuria. Cunoscătorii nu sunt oameni veseli, cunoscătorii devin serioși; sunt împovăraţi. Inima lor nu mai dansează, doar capul continuă să crească disproporționat. Ca o creștere canceroasă – tot corpul lor dispare, toate membrele li se micșorează și nu mai rămâne decât capul. Ajung să aibă capul greu.

Când cunoașterea dispare, ești complet în pace cu viața și existența. Cunoașterea separă. Am să repet: cunoașterea te desparte de existență pentru că cunoscătorul nu poate fi și cunoscutul în același timp, cunoscătorul este separat de cunoscut. Și din cauza separării există o angoasă continuă, anxietate; ceva lipsește continuu. Numai un necunoscător poate deveni una cu viața. Deci, necunoașterea unește, cunoașterea desparte.

Într-o stare de necunoaștere, începi să te topești cu copacii și munții și stelele. Nu știi unde te termini și unde încep ele, nu știi nimic. Ești un copil care adună scoici pe plajă; din nou un copil culegând flori, flori sălbatice; din nou un copil cu ochii plini de mirare. Prin această mirare începi să simți ce este existența – nu știi, simți. Începi să iubești ceea ce este – nu să știi, ci să iubești. Și prin simțire și iubire începi să trăiești pentru prima dată. Cui îi pasă de cunoaștere, cine-si mai bate capul?…
„This Very Body, the Buddha”