My blogging from The world

În 2020 planeta trecea prin…pandemie. Eu? Treceam din imagine în imagine…

…după „Miercuri dimineață”


Devenise aproape un ritual. Căutam ibricul vişiniu în fiecare rază de soare a dimineţii. Îl găseam uneori aruncat în chiuvetă, alteori cu mânerul prins între scândurile unei podeli ce nu avea să fie vreodată reparată, uneori pe singurul scaun existent în bucătaria-hol. În fiecare dimineaţă speram să fie pe plită. Să fie acolo. Să nu îl mai caut.

Atunci am găsit ibricul aruncat pe lângă plită. Şi sub aşternutul care îmi ocrotea pielea de crâncena trezire la realitate am resimţit bufetul bucătăriei şi atingerile apăsate din noaptea precedentă. Am chicotit. Din nou. În toată durerea fizică, mai aveam încă forţă să chicotesc.

Am pornit vaporii de apă şi am ieşit pe verandă. Era atât de cald, atât de umed, atât de…dimineaţă.

Maşina pe care mă cocoţasem cu o seară în urmă, era plină de zgârieturi fine, iar Bono, motanul unor vecini necunoscuţi îi dădea târcoale cu mult patos. Grătarul căzut în plina noastră bucăţică de iarbă verde, îşi dădea încet duhul iar sticlele goale zumzăiau în bătaia vântului.

-Ai zgâriat maşina. – mirosul de cafea începuse să vorbească. Avea şi două braţe puternice care îmi prinseseră mijlocul ascuns prin materialul grizonant al cearceafului. Mirosul de cafea mai purta urme de motorină, de ulei, de fum, de bere. Însă, din spatele meu, din spatele unei fiinţe mici şi pline de dureri de cap, acea cafea era unica plasa de siguranţă.

-Știu. Am să îţi cumpăr alta.

Râdeai. Te simţeam în fiecare vertebră a coloanei cum abdomenul ţi se încorda şi plămânii expirau un aer sacadat. Nu la fel de sacadat ca atunci când mă urcai pe bufet. Nu la fel de sacadat ca atunci când mă lipeai de tine, uneori încet, alteori brutal, de cele mai multe ori, în clişeul: numai cum tu ştiai să o faci.

Mi-a dăruit ceaşca de cafea şi şi-a proptit capul pe umărul meu. Aşa cum am spus, era ceva diferit în acea dimineaţă. Mă strângea atât de tare încât oprea până şi picăturile de apă sărată care se încăpăţânau să curgă dedesubtul cearceafului.

-Ți-ar plăcea să avem o maşină ca asta? – ne aţintisem ochii obosiţi spre acel RAM Bighorn Sport. Mă gândeam ce să răspund: aş vrea? Nu aş vrea? Ce aş face cu ea? Nu mai ieşisem de pe acele străzi de mai bine de 10 ani. Magazinul era la 10 min. de mers pe jos. Să am un RAM doar pentru că era…mare, pretenţios şi ocupa 2 locuri de parcare normale. Să nu mai fiu “fata cu magazinul”, să fiu “fata cu RAM-ul”.

-Nu. Ţie? – m-am smucit din braţele lui şi m-am întors cu faţa spre el. Cearceaful m-a descoperit pe jumătate însă…nu ar fi fost prima oară (şi speram ca nici ultima) când acei vecini necunoscuţi mă vedeau goală.

-Aș muri pentru o maşină ca asta.

M-am afundat în culoarea neagră a cafelei şi am început să strâng ceaşca între mâini.

-Astăzi? Acum?

-Nu. Astăzi şi acum…și aici….nu. – şi mi-a ridicat durerea de cap din ceaşca de cafea şi mi-a lipit strâns buzele de ale lui.

„Dacă te iubeam? Dacă te iubesc?” Atunci cu certitudine, da. Fără verticalitate. Fără maşină. Fără cafea. Fără praf. În raze de soare. Pe jumătate descoperită. În văzul unei dimineţi din mijlocul săptămânii şi ai unor oameni necunoscuţi. Printre sticle zumzăitoare. În rămăşiţele vaporilor de ieri. În prezentul începutului. În cearceaful grizonant. Printre fiecare fir de păr care îţi acopereau braţele, toracele, bărbia. În mahmureala dimineţii. În aroma de cafea. În mirosul sărat al razelor. Fără ore. Fără minute. Fără secunde.

Pentru prima dată în matinalul din viaţa noastră, voiam să arunc cât colo ceaşca, să o aud cum se loveşte de peticul de iarbă, cum se rostogoleşte şi se loveşte iarăşi de unul din picioarele grătarului. Apoi voiam să las cearceaful să curgă de pe mine,să îl trântesc în verdele naturii şi să rămânem acolo.

Pentru prima dată în matinalul din viaţa noastră, m-am dezlipit de buzele lui, am băut cafeaua dintr-o răsuflare şi am fugit dincolo de plasa de ţânţari. Întârziam şi nici un RAM nu avea să mă ajute. Atunci, acolo, vreodată. Am zbughit-o spre scări, spre baie, spre o apă rece care speram să mă trezească în realitatea serii de marţi, în realitatea dimineţii de luni, de duminică sau din orice altă zi a săptămânii.