My blogging from The world

Nimic nu poate fi perfect în lume – și, de fapt, nimic nu ar trebui să fie perfect în lume, pentru că, ori de câte ori un lucru este perfect, el este mort.

Priviți: Părinții perfecționiști își „ucid” întotdeauna copiii. Sfinții perfecționiști se „sinucid” și își „ucid” adepții. Este foarte dificil să trăiești cu un sfânt perfecționist – el este plictisitor, monoton și dezaprobator. Ori de câte ori te vei duce la el, el va privi din atitudinea sa perfecționistă, iar tu vei fi redus sub nivelul umanității tale. Și îi va face plăcere să te condamne – ești un păcătos. Asta este greșit, aia este greșit – totul este greșit.

Eu nu sunt un perfecționist. Te accept cu toată fragilitatea ta umană, cu toate defectele, cu toate limitările tale. Te iubesc așa cum ești.

Nu spun să fii prost – asta este o altă extremă. Asta înseamnă că nu-ți pasă deloc de ceea ce faci. Unui perfecționist îi pasă prea mult – el nu este preocupat de muncă, ci de perfecțiune. El are un ideal de îndeplinit. Iar persoanei proaste nu-i pasă deloc. La o persoană proastă, poemul nu va fi scris niciodată, iar la perfecționist va fi scris de o mie și una de ori – și până când se va declara mulțumit, poemul va fi mort.
Chiar între cele două, undeva, se află abordarea integralistă. Nu fi prost, nu fi perfecționist.

Atitudinea perfecționistă este o obsesie, apoi, bineînțeles, te saturi morbid de ea. Vrei să o eviți, pentru că, odată ce iei în mână orice lucrare, vei înnebuni, vei deveni obsedat.

Este nevoie de echilibru. Echilibrul înseamnă seninătate și sănătate…