My blogging from The world

Viața constă în extreme, este o tensiune între opoziții.

A fi exact la mijloc pentru totdeauna înseamnă a fi mort. Mijlocul este doar o posibilitate teoretică; doar câteodată ești la mijloc, ca o fază trecătoare. E ca mersul pe frânghie, nu poți fi exact la mijloc pentru o perioadă de timp. Dacă încerci, vei cădea. A fi la mijloc nu este o stare statică, este un fenomen dinamic.

Echilibristul se mișcă încontinuu de la stânga la dreapta și invers. Când simte că s-a înclinat prea mult într-o parte și există pericolul de a cădea, se înclină imediat în partea opusă, echilibrându-se. În această trecere, da, există un moment în care echilibristul se află la mijloc, dar din nou, când s-a mișcat prea mult spre dreapta, simte că-și pierde echilibrul și se mișcă spre stânga, trecând iar prin mijloc pentru un moment. Ce vreau să spun este că a te mișca de la stânga la dreapta și invers este singura cale de a rămâne la mijloc.

Nu evita extremele și nici nu alege vreuna. A rămâne disponibil ambelor polarități este secretul echilibrării. Uneori fii complet fericit și alteori fii profund trist. Ambele stări au propria lor frumusețe.

Mintea este un alegător. Orice se petrece și oriunde ai fi (la dreapta sau la stânga) bucură-te de clipă. Când ești fericit, cântă, dansează. Dar gândește-te că la un moment dat va veni și tristețea. Aceasta este inevitabilă. Iar atunci când apare, nu încerca s-o eviți, pentru că vei distruge însăși posibilitatea fericirii. Nu există zi fără noapte și viață fără moarte. Lasă această polaritate să intre adânc în ființa ta. Doar o persoană moartă poate exista la mijloc, static. Cea vie se va mișca constant, de la mânie la compasiune, acceptându-le pe ambele, implicată și totuși detașată. Efortul de a fi mereu la mijloc îți creează o inutilă stare de neliniște. Gândește-te la un ceas de perete. El merge numai pentru că pendulul se mișcă încontinuu de la stânga la dreapta. Da, de fiecare dată trece prin mijloc, dar numai un moment. Și e frumos! Când treci de la fericire la tristețe există un moment de totală tăcere – bucură-te de el.

Viața e bogată numai atunci când e trăită în toate dimensiunile ei. Când ești viu, nu ești nici la stânga, nici la dreapta, nici în centru – ești o mișcare constantă, o curgere. În primul rând, de ce am vrea să fim la mijloc? Pentru că suntem speriați de latura întunecată a vieții. Nu vrem să fim triști, nu vrem să fim într-o stare de agonie. Putem realiza acest lucru, dar numai dacă suntem dispuși să renunțăm la posibilitatea de a trăi extazul. Există unii care au ales această cale – călugării. Ei au sacrificat toate posibilitățile extazului doar pentru a evita agonia. Altfel spus, călugărul a decis să distrugă toți trandafirii doar pentru a evita țepii. Viața lui e plată, e doar o lungă plictiseală. El nu trăiește cu adevărat. Îi e frică să trăiască.

Viața aduce o mare durere și, de asemenea, o mare plăcere. Sunt fețe ale aceleiași monede. Dacă o excluzi pe una, trebuie s-o excluzi și pe cealaltă. Nu poți să scapi de durere și să păstrezi plăcerea, nu poți evita negativul și să ai doar pozitivul. Nu este posibil prin însăși natura lucrurilor. Pozitivul și negativul sunt indivizibil împreună. Sunt două aspecte ale aceleiași energii. Trebuie să le acceptăm pe amândouă. Continuă-ți viața astfel, îmbogățind-o. Chiar nu poți vedea nicio frumusețe în tristețe? Meditează asupra acestui lucru. Data viitoare când vei fi trist nu lupta împotriva acestei stări. Întâmpin-o ca pe un oaspete bine primit. Fii o gazdă adevărată. Și vei fi surprins. Tristețea are câteva frumuseți pe care fericirea nu le are. Tristețea are profunzime, în timp ce fericirea este superficială. Tristețea are lacrimi, care pătrund mai adânc decât râsetele. Tristețea are o tăcere a ei, o melodie pe care fericirea n-o poate avea, căci cântecul fericirii e gălăgios.

Nu spun să alegi tristețea, ci doar să te bucuri de ea, așa cum te bucuri când ești fericit. Și nu deveni atașat de nimic. Există oameni care s-au atașat de tristețe – psihologii îi numesc masochiști. Ei o mențin, creând situații în care pot rămâne nefericiți pentru totdeauna. Pentru masochiști, nefericirea este singurul lucru de care se bucură. Mulți masochiști devin religioși, fiindcă religia le oferă o puternică protecție și o frumoasă motivare. A fi doar masochist nu te vei simți în largul tău, te vei simți vinovat, vei ști că nu ești normal. Dar dacă devii religios îți poți exhiba masochismul cu mândrie, fiindcă în ochii celorlalți nu mai e masochism – e asceză, austeritate, autodisciplină. Acum nimeni nu te mai poate numi o persoană anormală, un caz patologic. Ești un pios, ești un sfânt. Masochiștii s-au îndreptat întotdeauna spre religie. Aceasta a prezentat întotdeauna o mare atracție pentru ei. Astfel, majoritatea religiilor au ajuns să fie dominate de masochiști. De aceea, o mare parte din religie este distructivă pentru viață. Afirmând că viața este un lung șir de interdicții și nefericiri, masochiștii își motivează propria agățare